duminică, 9 iunie 2019

Am promis...

... ca va iau cu mine in calatorie, in noua aventura a familiei noastre. Consider ca aceasta a inceput inca din momentul in care am luat decizia sa plecam si am inceput planificarea pentru marea schimbare.

Nici nu imi vine sa cred cat de incantata sunt de toate acestea si cat de nerabdatoare am devenit. Nu plecam inca fiindca eu fac un curs de contabilitate, care se va termina la finalul lunii iulie si apoi... decolam. Intre timp, desi mai e destula vreme, am inceput sa impachetez, sa trasez in minte unde pun fiecare lucru, cum le aranjez, ce iau, ce nu iau. M-am interesat de scoala lui Andrei, de profesori pentru meditatii, de locuri in apropiere unde ar putea sa faca un sport, mi-am descarcat aplicatia care ma ajuta cu transportul in comun si trag cu ochiul si dupa joburi. Sunt un om destul de organizat si chiar daca mereu spun ca nu mai planific nimic pentru ca nu imi ies lucrurile cum imi doresc, nu pot lasa totul in voia sortii.

Andrei mai are o saptamana de scoala si mai profita de timpul putin pe care il mai petrece aici aducandu-mi tot felul de lighioane. E foarte dezamagit ca apa este foarte mare, murdara si din aceasta cauza nu poate face baie. Am lucrat si lucram in continuare teste initiale la matematica si romana ca sa nu isi piarda antrenamentul. M-am uitat si am cautat informatii despre scoala in care va invata. Ne place si cel mai important este ca lui ii place. Il admir foarte tare fiindca e foarte increzator si incantat de faptul ca va merge la o scoala atat de mare, cu foarte multi elevi, cu laboratoare, sali de clasa foarte faine si dotate, profesori multi. Imi da si mie foarte mult curaj aceasta atitudie pe care o are.  Eu nu eram asa de increzatoare ca el. Imi era frica de orice. Cand i-am zis ca la gimnaziu sunt 410 elevi el imediat s-a gandit ca isi va face o gramada de prieteni. Eu in mintea mea vedeam 410 potentiali copii rauaciosi. Doamne! Ce ma bucur ca nu gandeste ca mine!!!

Imi place foarte mult cursul pe care il fac. Trei zile pe saptamana ma duc in oras si nu vreau sa lipsesc nici o ora. Sunt foarte silitoare si imi doresc sa invat cat mai mult, caci altfel nu as avea curaj sa aplic pentru un job in domeniu. Oricum eu cand ma apuc de un lucru serios dau tot ce am mai bun. O singura data m-am dus la un examen nepregatita, fiind la acel moment constransa de situatie (am fost anuntata tarziu si era ceva de genul "du-te ca oricum il iei si nu ai concurenta"). A fost oribil. Mi-a fost o rusine de imi venea sa ma bag intr-o gaura si sa nu mai ies de acolo chiar daca am reusit sa ma exprim coerent, sa stiu cateva subiecte si sa nu fiu total pe langa. Am jurat ca in viata mea nu voi mai face acest lucru, adica sa merg la un concurs, examen, interviu pentru job constienta ca nu sunt pregatita deloc si totusi sa ma duc. Una este sa inveti, sa te pregatesti si totusi sa nu iei nota mare si alta e sa mergi total nepregatit, constient de asta. De aceea ma straduiesc atat de mult acum si nu ma limitez doar la a lua o diploma. Este cert ca mai mult voi invata la locul de munca, practic insa voi avea alt avant stiind ca nu sunt picata ca din cer.

Intre timp pe acasa incerc sa mentin rutina (curat, paine, mancare),strang si iar strang ce vom lua cu noi, m-am reapucat de mers cu bicicleta. Mi-am iesit total din forma; nu ma simt bine nici ca aspect si nici din punct de vedere al sanatatii asa ca am hotarat sa fac ceva. Mi-am dat termen pana la inceputul lui august sa imi revin. :) 

Pe scurt... cam asa se prezinta treburile pe aici, in familia soriceasca. :))
Multumim pentru mesaje, pentru incurajari, pentru vibeul pozitiv pe care ni-l transmiteti!









Dupa o ora de pedalat :))
Apa noastra de la robinet... Cum sa spal eu haine cu asa ceva?








sâmbătă, 1 iunie 2019

Incepem o noua aventura

Ma tot chinui de foarte mult timp sa scriu, dar nu reusesc sa imi adun cuvintele, gandurile asa cum as vrea.

Viata noastra se schimba radical. De cativa ani tot astept sa ne hotaram odata sa ne mutam, desi multi cred ca eu sunt cea care voia de fapt sa locuim aici.

Stiu, stiu ca mereu am descris viata in Delta Dunarii ca fiind minunata. Nici macar o clipa nu am mintit, este cu adevarat superb aici si special sa traiesti atat de aproape de natura, in acest loc frumos , insa sunt momente cand trebuie sa pui in balanta si sa faci o alegere. Noi am amanat aceasta decizie, dar acum intamplarea cu arderea casutei nu a facut decat sa accelereze anumite lucruri si sa alunge orice indoiala ca povestea in Delta Dunarii pentru noi s-a incheiat.

Sunt foarte fericita ca Andrei si-a luat portia de sanatate, independenta si echilibru, pe care numai viata la tara, in sanul naturii ti le poate oferi. Sotul si-a luat portia de... libertate, natura; deci gata! Dintre noi toti lui Adi i se pare cel mai greu sa se intoarca la oras. Eu incerc sa vad lucrurile pozitive, iar Andrei e foarte incantat de schimbare. Bunicii vor fi probabil incantati ca-si vor avea nepotul si fiul aproape. Mama, ca de obicei respecta orice decizie luam si se bucura ca vom avea mai multe oportunitati de a...evolua. Nu ne vedeam oricum foarte des si...are reducere la microbuz. 🙂 Nu pot decat sa sper ca si entuziasmul sotului va creste la un moment dat si va ajunge sa fie si el incantat de aceasta schimbare.

Dupa o analiza foarte serioasa ne-am hotarat si am si intrat in priza. Cred ca orice decizie majora te determina sa actionezi repede, sa te hotarasti pe loc si sa accelerezi lucrurile fiindca astfel nu ai timp sa te sperii de schimbare si sa te razgandesti. In plus totul se invarte in primul rand in jurul lui Andrei, asa ca nu putem amana la nesfarsit.

In curand pe blog va voi povesti despre aventurile soricelului de delta pierdut in marele oras si nu despre natura, delta, apa, pasari, cum va obisnuisem. Sper ca veti veni cu la fel de mult drag aici ca pana acum si in viitor. 🙂 Nu stiu cum va fi... Sper doar sa reusesc sa imi pastrez pasiunea pentru handmade si sa gasesc timp sa ma bucur in continuare de asta, sa fie o adaptare lina pentru noi toti si sa ne fie bine.

Inca nu am descarcat din aparat fotografiile din ultimul weekend, in care am dormit la casuta. E acelasi sentiment ca atunci cand aproape termini o carte foarte buna si desi iti doresti sa afli ce se intampla, incetinesti ritmul sa te bucuri un pic mai mult de ea.

Recunosc ca nici nu reusesc sa ma organizez foarte bine caci in ultima vreme am triat in minte si in realitate tot felul de lucruri, fac liste, listute, listisoare....3 zile pe saptamana sunt la un curs in oras, deci sunt in priza. Desi e un pic coplesitor tot ce se intampla, faptul ca am atata treaba in afara lucrurilor obisnuite ma face sa simt...asa ca...traiesc cu rost 🙂

Sunt momente in care sunt absolut incantata de aceasta schimbare, momente in care imi e teama, momente cand sunt frustrata de anumite lucruri...Ma infurii, ma calmez, rad, ma bucur, ma intristez...E un tumult de sentimente ca un rau de munte umflat si gata, gata sa mature sate intregi in cale. Nu pot decat sa sper ca se vor duce si va ramane in loc liniste si relaxarea gandului ca am luat totusi cea mai buna decizie pentru Andrei, pentru familia noastra.

Incerc...voi incerca sa fiu mai des aici si sa imi regasesc ritmul de a trai azi si nu in viitor, cum fac acum. :)

Va imbratisez!
Imi doresc foarte tare sa ramaneti alaturi de mine in aceasta aventura! 😙








joi, 9 mai 2019

11

8 mai, una din datele importante ale familiei noastre. Ca in fiecare an a fost extrem de mohorat si ca de obicei Andrei a avut emotii ca nu vor veni copiii de ziua lui. Dar lor nu le pasa de vreme si se aduna cu mic cu mare sa il serbeze. 
Dimineata a primit de la noi un fel de patent cu 13 nebunii ( surubelnite, cutite si alte minuni) si a fost extaziat.
Eu am trecut printr-o criza majora cu ornarea tortului, dar pana la urma a iesit ceva macar acceptabil, daca nu atat de frumos pe cat ma asteptam.
Emotii, emotii, emotii...ca s-a pornit si un vant uricios si obsesiv aceeasi intrebare: daca nu vor veni copiii? Inima i-a venit la loc cand au inceput sa apara unul cate unul, imbracati aproape ca de iarna.
Au mancat, s-au jucat, au ascultat muzica la maxim ca doar era petrecere si la fiecare fereastra fara ploaie tasneau afara sa alerge prin curte.
Ca sa nu se mai chinuie cu incaltatul, descaltatul am organizat totul in bucataria de vara. Bine am facut! Caci altfel in casa le-as fi stat pe cap, concluzie trasa din faptul ca de fiecare data cand le duceam ceva si ma lungeam la vorba Andrei printre dinti cu gura intr-o parte imi soptea "haidi pa! Nu ai treaba?". Ha ha! 
In timp ce ii cantam inainte de a sufla in lumanari mi se perindau prin minte imagini cu el miiic, micut si ma uitam ca in curand il va ajunge pe tatal lui. Ma uitam la ei doi si vedeam tot rostul vietii mele. Eram fericita ca am baiat asa mare, dar in acelasi timp parca as fi vrut sa intorc timpul sa ma bucur cu adevarat de el bebelus, sa fiu mai ingaduitoare, sa ma joc mai mult, sa ne prostim mai mult si totusi bucuria lui m-a adus cu picioarele pe pamant. Inca sta la pupat, la dragalit chiar daca se bucura ca i-am mutat computerul la el in camera si are...intimitate ;), chiar daca imi zice sa plec sa stea cu prietenii, chiar daca pune capul in jos rusinos cand manifest vreo forma de afectiune de fata cu altcineva, chiar daca are deja figuri adolescentine. :)) El e mare, dar e inca mic si ma bucur de acest lucru.
Seara si-a trimis colegii la casele lor si a deschis coletul de la bunici. A primit anul acesta cele mai tari cadouri (de la pusca Nerf, primita de la mamaia de acum ceva vreme, pana acum) zice el. Si chiar microscopul e foarte fain. Am stat pana la ora de culcare si ne-am holbat la tot felul de lucruri. Cel mai grozav era cand misca cate ceva in ce ne uitam: apa, apa cu drojdie, cafeaua mea care statuse toata ziua pe masa si nu apucasem s-o beau,iar Andrei tipa surprins cand misunau diverse pe acolo. :)))
Putem spune ca ziua de nastere a copilui anul acesta a fost un real succes. Eu am picat lata de oboseala in timp ce Andrei inca extrem de fericit vorbea intruna despre ce va mai pune pe lamelele microscopului si ma ruga sa nu ii dau teme suplimentare ca sa aiba destul timp pentru asta.









miercuri, 8 mai 2019

Pâine

Cozonacul îl asociam mereu cu gospodinele supreme, treaptă pe care în veci eu nu mă vedeam și nici nu mă văd. Gospodină supremă nu am ajuns, dar cozonac bun am reușit sa fac. :) Ei bine, PÂINEA pentru mine e ceva ancestral, profund, o legatură directă cu bunicile noastre. Pe mamaia mea eu am prins-o când deja era bătrânică. Nu mai făcea pâine căci îi aduceau copiii de la oraș sau găsea la magazinul din sat și la drept vorbind nici nu aș fi fost atunci interesată de astfel de lucruri. Le-am învațat târziu și pentru acest lucru mă bucur că s-a inventat internetul și blogăritul :)). Am cunoscut oameni minunați, care m-au învățat lucruri nemaipomenite.

Dacă nu era Anca nu făceam eu pâine nici acum. A încercat ea să îmi arate minunea pâinii cu maia. Mi se părea foarte interesant, foarte tradițional și am văzut că oamenii se întorc la acest mod de a face pâine, daaaar...am gustat și nu e... pe gustul meu. Dacă aveți ocazia trebuie să încercați măcar că nu degeaba e atât de populară și lăudată această pâine. Aici e vorba doar de un lucru subiectiv și anume...gustul meu. E la fel ca la iaurt/smântână/lapte. Nu dați cu parul, dar eu le prefer pe cele din comerț fiindcă asta am mâncat toată viața mea și ține totul de...gust, gust cu care am fost obișnuită. În fine...discuția este amplă; vorba lungă, sărăcia omului; iar voi pentru explicațiile legate de pâine ați intrat, nu-i așa? :)

Nu vă așteptați la o rețetă în stilul clasic, căci eu vă povestesc despre pâinea mea, nu vă dau doar o lista cu ingrediente și etape căci ce farmec ar mai avea? :)


Ingredientele sunt cele obișnuite: făină, apă călduță, sare, un pic de zahăr, drojdie, ulei.
Nu vă pot da cantități specifice pentru că le cam pun la...ochi. Pentru 2 pâini folosesc cam 1500g făină și două plicuri de drojdie, iar restul... la ochi :)) Secretul acestei pâini nu e în ce pui în ea căci puteți face ce combinații vreți ci cum o coci.
Pentru că nu îmi place deloc să mi se lipească de mâini coca învart bine la început într-un lighean cu o lingură și apoi frământ cam 10-15 minute direct pe masa înfăinată.
Împart aluatul în două, îl fac în formă de...jumătate de sferă și îl pun la crescut direct în oala în care îl voi coace, în care am pus înainte folie pentru copt. Eu am un tuci :)) așa îi zicea bunica ( un ceaun, dar nu rotund ca cel pentru mamaliga, ci ca o cratiță), dar puteți folosi orice oala înaltă și nu foarte lată în care painea are loc sa crească. Se lasă la crescut cam 30-45 minute.
Aprindeți cuptorul.
Cu o sită de ceai presar făină peste pâine, dau jos excesul și cu o lamă ascuțită o crestez. Acum ține de imaginația fiecăreia și cum vrea fiecare să arate pâinea. Poate fi o simplă tăietură și atât. Ați observat că mie îmi place să le fac ... frumușele. ;)
Între hârtia de copt și oală turnați 50-100 ml apă. Îhâm! Ăsta era secretul ;) Puneți un capac sau folie de aluminiu peste pâine și băgați la cuptor: 15 min foc mare, 15 min foc mediu-mic, 15 min foc mediu-mic fără capac. Nu mă întrebați temperaturi și treburi de astea căci eu am cuptor la aragaz, care nu e vreo minune, arde in spate, se stinge dacă îi dau din prima flacără mare fără să îl încălzesc, bibilesc, drăgălesc. :))  Urmăriți pâinea. Când are culoarea dorită deasupra o scoateți sau faceți testul cu scobitoarea să fiți siguri.



Felicitări! Ați reușit să aveți destula răbdare să citiți atâta vorbărie despre pâine. Știu că puteam scrie jumătate din cat am scris, dar ce farmec mai avea? Sper să nu fiți dezamăgite că poate vă așteptați la ceva mai...complicat, interesant, vreun secret de te lasă cu gura căscată, dar zău că nu-i. V-am spus tot. ;)

Data viitoare vă spun despre o pâniță pe care am descoperit cum s-o fac din greșeală și pe care o fac mai rar fiindcă e foarte pufoasa, bună și mâncăm prea multă. :))

Pupici!