duminică, 1 iulie 2012

Am fost la mamaie. Misiune îndeplinită! :D
În primul rând a trebuit să mergem ca Andrei să îşi facă vaccinul. Ni s-a schimbat medicul de familie şi în afara emoţiilor vaccinului am avut şi câteva din cauză că nu îl cunoşteam pe domnul doctor. Ce pot să zic? Suntem din nou norocoşi. Este un om extraordinar. Mi-a plăcut foarte mult de el. Este atent, grijuliu, răbdător şi zâmbeşte foarte mult. Andrei a fost de-a dreptul uimitor. Am crezut că va fi mai dificil având în vedere că este deja mărişor şi pricepe mai multe. Eu de mai multă vreme l-am pregătit pentru ce va urma, însă nu ştiam cum va reacţiona. Şi doctorul, şi doamna asistentă au fost miraţi de cât de curajos este, cât de cuminte, cât de respectuos. Nu a vărsat nici o lacrimă. Nici nu a fost necesar să îl ţin. A stat foarte cuminţel şi doar s-a strâmbat un pic. Eram în al nouălea cer când îl lăudau că este un băieţel deosebit. Eu ştiu că nu este frumos să te lauzi prea mult, dar în astfel de momente este imposibil să nu te bucuri. În astfel de momente realizezi că de fapt ai un copil aşa cum ţi-ai dorit. Stând cu el non stop şi văzând toate obrăzniciile pe care inevitabil le face uneori am senzaţia că este cam obraznic, dar de fiecare dată când sunt situaţii dintr-aceastea, când este cu alţi copii realizez că sunt uneori prea exigentă şi... de ce nu? deocamdată mi-am făcut treaba binişor.
Ne-am simţit foarte bine la Tulcea. Am fost răsfăţaţi de mamaie, de mătuşa, iar eu printre picături am reuşit să mă odihnesc. În faţa curţii la mama era o grămadă de nisip, unde Andrei s-a jucat. Avea o groază de nisip în cap, pe sub haine, peste tot. A venit un băieţel mai micuţ decât el şi din greşeală i-a stricat castelul pe care îl făcuse. Dumnezeule! Ce tragedie! A început să plângă din tot sufletul cu lacrimi mari care i se rostogoleau pe obrăjori. În timp ce plângea striga la copilaşul acela să plece. Am încercat să îi explic că nu a vrut, dar era atât de supărat încât nu aveam cu cine să mă înţeleg. Pe de o parte îmi era milă de el, dar pe de alta mă cam supăr când îl văd că este atât de sensibil, egoist şi... alintat.
Mătuşa mea stă foarte aproape de mama şi cât era ea la serviciu acolo stăteam, mai ales că nepoatele mele erau şi ele. Cu mare greutate l-am convins şi pe motănel să stea măcar la o poză mică pentru că nu prea îi place să fie luat în braţe. Este superb! Este exact genul de motan care îmi place mie: mare, căpăţânos, cu ochi mari, rotunzi şi cu fălcuţe.
Are şi mama mea unul la fel de frumos. Apropo de pisicuţe, deşi îi promisesem lui Diiuţu că vom lua pisicelul lui cu lăbuţe şi mustăţi albe am decis împreună că trebuie să îl mai lăsăm un pic la mamaie. Slavă Domnului că nu a fost necesară multă energie pentru a-l convinge şi a acceptat fără prea multe comentarii din prima.
Cred că am resimţit această vizită ca o minivacanţă. Deşi m-am simţit foarte bine acolo şi am tras chiulul de la treburile casnice tot mi-a fost dor de casă.
Mă bucur că v-am regăsit!
Vă pup!

4 comentarii:

  1. frumosi sunt pisoii...dar baietelul acela este cevaaaaaa!!!!!Saptamana excelenta va doresc!!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu zic ca te descurci nu binisor ci grozav cu Diiuțu. Simplul fapt că ești mereu în preajma lui e mare lucru. Auzeam acum ceva timp la o sedinta, o mamica cu program foarte incarcat, care-si vede copilul cateva ore pe zi(seara), spunand: copiii nostri incep sa semene tot mai mult cu dadaca. Si eu am gandit: pardon, copiii mei seamana cu mine! Si la tine, se vede, e la fel, Deci nu-ti face griji, il cresti frumos!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc draga mea! Cred că sunt o norocoasă că pot sta non stop cu el, deşi uneori pare un pic copleşitor. Mă bucur pentru comentariul tău... Aşa văd că eşti în regulă :D Te pup!

      Ștergere