joi, 13 februarie 2014

Copiii cresc

         Este o zi superbă. Dacă te uiţi pe fereastră şi faci abstracţie de calendar poţi băga mâna în foc că este primăvară. Este o lumină atât de frumoasă. Noi avem sufrageria cu fereastra spre sud şi toată este scăldată în lumina de care mi-a fost mie dor atâta vreme...ştiţi că eu funcţionez cu baterii solare.
          Eu sunt veselă, darîn acelaşi timp am aşa... o nostalgie. Mi se trage de la curăţenia pe care am făcut-o în fotografii şi în urma căreia constat cât de repede creşte Andrei.
         Mă gândesc că noi părinţii avem obiceiul ,încă de când sunt bebeluşi copiii noştri, să ne stresăm de anumite lucruri care după ce trec constatăm că au fost de fapt uşoare... Ne dorim cât sunt micuţi de tot să facă anumite lucruri mai repede ca apoi parcă vrem să întoarcem timpul înapoi. Era Andrei micuţ de tot şi vedeam copii ce se târâiau. Mereu îmi venea în gând oare când se va târâi şi Andrei?. În acel moment părea atât de departe realizarea acestui lucru... Apoi mă întrebam când va merge, când va vorbi... iar acum parcă i-aş spune timpului necruţător să se mai odihnească şi să mai stea un pic în loc.
        Mă miră atât de tare că dădeam importanţă majoră şi eram maxim de stresată de nişte lucruri care s-au făcut atât de uşor până la urmă... (spun acest lucru uitându-mă în urmă căci dacă ar trebui să le reiau tot stresată aş fi). Primul a fost diversificarea după ce 6 luni Andrei nu a băut nici măcar apă, ci doar sân. Căutam ca nebuna pe internet şi când găseam înnebuneam şi mai rău...Erau tone de informaţii care se băteau cap în cap... Să ascult de mama nu prea voiam că na! copiii se cresc altfel acum. Şi mama oricum ştie cu cine are de-a face aşa că nu se întindea cu sfaturi necerute şi cu insistenţe să fac într-un anumit fel. Să ascult de ce spuneau unele pe net nu mă încânta că prea exagerau... Până la urmă instinctul a fost cel care a primat şi am trecut lejer peste perioada aceea deşi când am decis să încep diversificarea credeam că am de trecut oceanul şi aveam un nod în gâââât.... Dezvăţul de Pampers... alt megastres. Am fixat eu cu mine că nu voi stresa cupilu' în nici un caz cu treaba aceasta. Lumea făcea presiune... că e mare... că până când?... că de ce? Şi tot aşa... Eu zâmbeam şi tăceam... Din punctul meu de vedere era treaba mea şi a copilului meu ce şi cum chiar dacă începea lumea cu sfaturi şi întrebări. Eu nu sunt adepta trezirii copilului în miez de noapte ca să fie pus pe oliţă şi a altor chestii de maniera aceasta. Consider că dacă tot este o schimbare majoră pentru copil măcar să fie una fără mult stres pentru el. Am aşteptat noi ceva vreme, dar era cam mărişor cavalerul aşa că în momentul în care a venit vara am luat decizia cea mare. Am dezbrăcat copilul din dotare precum puii de la şatră şi am pus oliţa într-un punct strategic. După vreo două, trei zile în fundul gol prin curte şi duş cu furtunul (lucru care îi plăcea atât de tare că mi-era teamă că va face în continuare pe el numai ca să-l udăm) am pus mai întâi chiloţei , apoi şi pantalonaşi şi gata... am scăpat de pampersul de zi... De cel de noapte am scăpat mai greu cu multe accidente în pătuc, dar cu răbdare bineînţeles că s-a rezolvat şi asta.... Încă mai bea lăptic la sticluţă înainte de culcare. Calculasem să le stopez pe amândouă o dată (şi laptele, şi pampersul), dar laptemai avea un pic şi eu vorbisem cu Diiucu că atunci când se termină tot,tot,tot gata nu mai papă. Îndată ce am terminat cu laptele s-au dus şi accidentele nocturne.
       A crescut acum... De pampers a uitat, ba consideră o insultă să îi spui că e bebeluş şi că îi vei pune scutece... Acum ne stresăm din alte motive, care par foarte importante şi mari probleme, iar când vom avea altele vom zice că acestea au fost nişte... bagatele. Aşa suntem noi oamenii... sau poate numai eu...
       Dacă eu că am copil aşa micuţ mă mir, dar mama ce să zică atunci când mă vede? Na! Eu sunt mai mititică, dar mă întreb ce gândeşte soacra când vede muntele de bărbat ce l-a crescut dintr-o fărâmă, căci soţul meu este înalt şi bine făcut. Nu mă simt în vârstă, nu mă simt bătrână...nu mă simt în niciun fel, dar parcă  firele de păr alb ce tot apar şi câte un riduleţ mă aduc cu picioarele pe pământ.
       Voi nu vă luaţi după mine căci deşi poate nu se vede din postarea aceasta chiar sunt bine şi veselă. Vă pup cu drag! Să aveţi o zi frumoasă, frumoasă, frumoasă!

4 comentarii:

  1. Da, esti bine si esti vesela! Putina nostalgie nu strica si e firesc ca uneori sa te intorci in timp cu gandul...ma sochezi uneori cat esti de inteleapta, asa de tanara fiind!!!
    Ai un baiat scump tare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu ştiu ce să zic... Îţi mulţumesc pentru compliment! :)
      Mulţumesc! Şi eu zic la fel, dar na! e puiul meu de cioară. :D

      Ștergere